Cristiana Zaharia
-
Cicatricile sunt semnele unui luptător. Și efectiv vorba asta, citatul ăsta l-am folosit peste tot. Era: băi dar cicatricile mele sunt sexy adică sunt efectiv foarte finuțe, foarte drăguțe și nu trebuie să le acopăr cu nimic.
Tăieturi efective, 11, cu tot cu apendicită. Zece cicatrici 10, doar ce ține de picioare. M-am născut prematur și eram doi și nu știa mama că sunt doi că pe vremea aia nu se știa, n-a făcut radiografii sau din astea și am rămas doar eu. Aveam 1 kg 200, era cam cât bidonul ăla de Cola. Și a fost un proces foarte lung de a mă face om mare, de a crește. Și-au dat seama că eu o să am niște probleme locomotorii, pentru că eram foarte mică și făcusem suflu sistolicla naștere sau, nu știu, o chestiuță. Ar fi trebuit să facă cezariană la naștere și n-a făcut că nu știa că are probleme cu toate că ea știa că are sarcină toxică. Doctorul de pe atunci probabil n-a avut acea sclipire.
Și la trei ani m-am operat prima dată de tenotonie. Și-au dat seama ai mei că nu stau în fund la 6-7 luni când stă un bebeluș. Apoi până la șase ani am avut toate tendoanele, toate tendoanele… adică tendonul ahilian de câte două ori la un picior, de două ori la un picior. Apoi am mai crescut, am făcut operația… ultima la 6 ani. Cred că a fost o operație greșită, ultima și eu crescând, aveam un pic un picior mai lung, unul mai scurt cu 1 cm iar tibia și peroneul crescuserăm era un pic strâmb, erau un pic strâmbe.
N-am mai făcut nimic, doar recuperare, și la 18 ani a fost așa un declic de hai să mai schimbăm ceva. Ei, eu descoperisem un doctor la Mangalia și a vrut maică-mea să mergem la el și eu între timp am făcut foarte multă recuperare, bineînțeles am stat foarte mult în mediul ăsta de kineto. Și m-am dus la Mangalia la doctorul respectiv - știam ce face, știam povestea și am zis hai să mă operez, nimic oau! Ei, în momentul în care am ajuns acolo și am văzut fixatoarele care arată un pic horror… Doctorul îți sparge osul, tibia și peroneul, bine se pune și pe… și mai sus, e o metodă mai veche, îți fixează osul în tijele alea ca el să stea, să se caluseze, să prindă osul înapoi, drept gen, dacă el e strâmb. Și fiind mai scurt ți-l poate alungi. Am dat la o cheie franceză micuță timp de 10 zile și mi-am alungit piciorul 1 cm.
Povestind, nu pare horror, dar ducându-mă acolo, eu, un copil de 18 ani că eram un copil, m-a bufnit un plâns, a fost o chestie de aia gen: OK, eu o să am ăla? Adică cred că stăteam bine așa cu mersul me, mă descurcam singură, mergeam singură, adică puteam să stau așa. Am vrut să fac asta, dar îmi era frică că n-o să mai merg, gen dacă n-o să mai merg deloc, dacă fac mai rău?
M-am operat în clasa a X-a de apendicită, în clasa a XI-a cu primul fixator și în clasa a XII-a cu al doilea fixator. Liceul meu a fost funny… da. Iar după fixator, după primul fixator, că ăla a fost destul de traumatizant, am stat cu pastile, foarte multe pastile.
Eu fiind spastică, diagnosticul fiind de parapareză spastică, piciorul meu s-a simțit în fixatorul respectiv ca la închisoare. Corpul a reacționat tremurând, fiind mușchii mult mai spastici, mult mai supărați pe situație, a fost foarte greu în alea trei luni cu fixatorul, că am stat trei luni și apoi alte trei săptămâni cu ghips și alte vreo trei luni să reînvăț să merg, să pot să pun piciorul în pământ, pentru că aveam o tijă, am avut o tijă și în talpă. Și aia a fost foarte complicată că nu mă lăsa să calc. Eu aveam voie să calc în el, dar durea foarte tare și am preferat să merg în mâini și în cadru, gen într-un picior și în două mâini și toată forța a fost aici.
Și a fost foarte complicat dar cu al doilea fixator am știut să gestionez altfel situația, am fost la o nuntă, am fost la un botez, da, eram ce - gen mi-am tras o chestie din aia pe fixator că n-avem voie să ies cu el descoperit, că erau tije cu… puneam spirt să nu se infecteze. Am știut să desenez altfel, eram: OK, face parte din mine, dă-l încolo.
Iar după fixator s-au schimbat foarte multe. Mi s-a părut că na, dacă am trecut de fixator și n-am murit nu se întâmplă nimic după, pot să fac orice vreau eu, adică pot să am orice.
Am stat un an în casă după, da. Am luat bacul dar n-am dat la facultate pentru că n-aveam cum. Era: ori aleg să urc dealurile prin Iași, ori fac recuperare gen, Și am stat un an la casă și după am dat la facultate.
Când m-am apucat de facultate, am zis că eu mă fac kinetoterapeut și vreau să plec din țară. La un moment dat, de ziua mea într-un an, cred că eram în anul trei de facultate, mă întreabă sora mea și cumnatul meu: ce vrei de ziua ta? Și am zis: Măi nu știu, adică efectiv în momentul de față am orice, material nu-mi doream ceva nou. OK, dacă nu îți dorești nimic, ai grijă ce-ți dorești că îți facem noi cadou. Și mi-au făcut o felicitare cu o ghicitoare, răspunsul era într-o cutie de cafea în bucătărie. În cutia de cafea era un bilețel cu o programare la o oră de Pilates.
Și așa am început eu să mă duc la Pilates, cadou de ziua mea. M-am apucat de Pilates în anul trei de facultate Am făcut cu instructor, unu la unu, de cam două ori pe săptămână. Și am terminat facultatea, nu mă angajasem încă, era fix atunci după și am zis că na, mai stau un pic. Eram cumva în dilema: bă, oare am terminat facultatea potrivită? Da, eu ce am făcut ce mi-am dorit, dar oare chiar pot?
Și apoi când m-am întors în țară, în ianuarie îmi zice tipa de la Pilates: păi, dar tu ce faci cu viața ta? Te duci înainte sau vrei să rămâi pe kineto, ce faci? Am zis că nu știu. Hai, hai, hai fă ceva. Mi-am depus CV-ul la ea, că știam că ea caută oameni și așa a început nebunia cu Pilates. Am făcut cursul cu mai mulți… cursul de Pilates, apoi m-am angajat și așa am ajuns să fac Pilates cu alții, să nu fac Pilates pe mine.
Eu n-am fost la terapie când eram mică sau nu știu, ai mei n-au avut asta gen, nu știu, copilul nostru are o problemă sau… nu, am fost tratată fix perfect normal, fără să… ce, n-ai nicio problemă. Ei, crescând, Cristiana mică cred că avea nevoie de… copilul interior cred că avea nevoie de un pic de terapie, un pic mai mult. Și, la un moment dat prin facultate, am început să merg. A fost un declic mai mare atunci și am zis că gata, e momentul să mă apuc de terapie, poate mă ajută să mă descopăr eu ca om. Și m-a ajutat foarte mult, adică chiar m-a ajutat.
Am mers foarte mult pe partea asta de familie, să răspunzi la de ce-uri, de ce eu, de ce mi se întâmplă mie? Dar nu putea să fie altcineva? Dar nu puteam să, nu știu… Au fost foarte multe de ce-uri în copilărie, dar nu neapărat care să îmi arate frustrarea. Dar cumva, în interior eram frustrată, că n-ai cum să nu fii. Adică am avut o copilărie normală, dar eu nu mă jucam cu copiii din drum șotron că na, nu stăteam într-un picior. Și cumva, acolo era o Cristiana netratată, nebăgată în seamă, știi, și ușor-ușor am început să… Nu zic acuma este 100% tratată, probabil trebuie să mai cresc, dar oricum se tratează.
-
Scars are the marks of a fighter. And, in fact, I used this saying, this quote, everywhere. It was like: hey, but my scars are sexy, I mean, they’re actually very fine, very cute, and I don’t need to cover them with anything.
Eleven actual cuts in total, including the appendectomy. Ten scars, just from the legs. I was born premature, and there were two of us, and my mother didn’t know there were two of us because back then, you couldn’t tell, she didn’t have X-rays or anything, and only I survived. I weighed 1.2 kilograms, about as much as that Cola bottle. It was a very long process to make me into a grown person, to grow. They realized I was going to have some motor issues because I was very small and had a systolic murmur at birth or something, some little thing. My mother should have had a C-section, but they didn’t know there were issues even though she had a toxic pregnancy. The doctor back then probably didn’t have that flash of insight.
And at three years old, I had my first surgery for tenotomy. My parents realized I wasn’t sitting up at 6-7 months when a baby should. Then, until I was six, I had all the tendons, all the tendons... I mean, my Achilles tendon operated on twice on one leg, twice on the other leg. Then I grew up more and had the last surgery at six years old. I think the surgery didn’t go well, the last one, and as I grew, one leg became slightly longer, the other shorter by 1 cm, and the tibia and fibula grew a bit crooked.
After that, I didn’t do anything else, just recovery. And when I turned 18, I had a kind of breakthrough like, "Let’s change something." My mom found a doctor in Mangalia, and she wanted us to go to him, and in the meantime, I did a lot of recovery therapy. I was very involved in the world of physical therapy. So, I went to Mangalia to this doctor—I knew what he did, knew his story—and I said, "Let’s operate, and that’s that." Well, when I got there and saw the fixators, which look a bit scary... The doctor breaks the bone, the tibia and fibula, well, they also do it higher up; it’s an older method. They fix the bone with those rods to keep it straight so it can heal, so the bone aligns back properly if it’s crooked. And since it was shorter, they could lengthen it. I used a small wrench for 10 days and lengthened my leg by 1 cm.
Telling it doesn’t sound that scary, but being there, me, an 18-year-old kid, because I was still a kid, I started crying. It was one of those moments like, "Okay, I’m going to have that thing? I mean, I was getting along fine with my walk; I could manage on my own, walk on my own, I could live like that." I wanted to do it, but I was scared that I might not walk again, like, what if I can’t walk at all after this, what if it makes things worse?
I had appendicitis surgery in 10th grade, the first fixator in 11th grade, and the second one in 12th grade. My high school experience was funny... yeah. After the first fixator, because it was pretty traumatizing, I took a lot of pills, lots of pills.
Since I’m spastic, my diagnosis being spastic paraparesis, my leg felt like it was in a prison with that fixator. My body reacted by shaking, with my muscles becoming much more spastic, much more upset by the situation. It was really tough during those three months with the fixator, and then three more weeks with a cast, and another three months of learning to walk again, to be able to put my foot on the ground because I had a rod in my foot. That was really complicated because it didn’t let me put weight on it. I was allowed to step on it, but it hurt a lot, so I preferred to walk on my hands and with a frame, like on one leg and two hands, and all my strength was in my arms.
It was really tough, but with the second fixator, I knew how to handle the situation differently. I went to a wedding, I went to a baptism... yeah, I kind of covered the fixator with something because I wasn’t allowed to go out with it uncovered since there were rods... I used rubbing alcohol to keep it from getting infected. I knew how to frame it differently; I was like, "Okay, it’s part of me, let’s deal with it."
After the fixator, a lot of things changed. I felt like, if I survived the fixator and didn’t die, nothing else could happen to me. I could do whatever I wanted; I could have anything.
I stayed at home for a year after that. I passed my final exams, but I didn’t go to college because I couldn’t. It was like, either I choose to climb the hills of Iași, or I do recovery. So I stayed at home for a year, and then I applied to college.
When I started college, I said I was going to become a physiotherapist and that I wanted to leave the country. At some point, for my birthday one year, I think I was in my third year of college, my sister and brother-in-law asked me, "What do you want for your birthday?" And I said, "I don’t know, I mean, right now I have everything I want, I don’t need anything material." They said, "Okay, if you don’t want anything, be careful what you wish for because we’ll give you a surprise." And they made me a card with a riddle, and the answer was in a coffee tin in the kitchen. Inside the coffee tin was a note with an appointment for a Pilates session.
That’s how I started Pilates, as a birthday gift. I started doing Pilates in my third year of college, one-on-one with an instructor, about twice a week. After I finished college, I hadn’t started working yet, it was right after, and I thought I’d take a break. I was kind of in a dilemma like, "Did I finish the right degree? Yes, I did what I wanted, but can I really do it?"
Then, when I came back to the country in January, the Pilates instructor asked me, "So what are you doing with your life? Are you moving forward, or are you sticking with physiotherapy? What are you doing?" I said I didn’t know. She said, "Come on, do something." I submitted my resume to her because I knew she was looking for people, and that’s how the Pilates adventure started. I took the Pilates course with others, then I got a job, and that’s how I started teaching Pilates to others, not just doing it for myself.
I didn’t go to therapy when I was little, or I don’t know, my parents didn’t really have that attitude of, like, our child has a problem. No, I was treated perfectly normally, like, "What? You have no problem." Growing up, though, I think little Cristiana needed therapy, my inner child needed a bit of therapy, maybe even a lot. At some point during college, I started going. There was a bigger breakthrough then, and I said, "Okay, it’s time to start therapy; maybe it will help me discover myself." And it helped me a lot, like, it really did help.
I focused a lot on family issues, answering all the why’s: why me, why is this happening to me? Couldn’t it have been someone else? Couldn’t something else have happened? There were a lot of why’s in my childhood, but not necessarily out of frustration. But internally, I was frustrated; there’s no way not to be. I had a normal childhood, but I didn’t play hopscotch with the kids on the street because, well, I couldn’t stand on one leg. And somehow, there was this untreated Cristiana, this ignored Cristiana, you know? And slowly, I started... I’m not saying I’m 100% healed now, probably I still need to do some growing up. But it’s getting better.