Ionela Dragan

“Până să ajung la escaladă mă vedeam așa, mă vedeam încă neînsemnată și protejata casei și că nu fac ceva important. Sportul m-a ajutat să-mi văd… să mă văd că sunt totuși importantă pentru mine, în primul rând, că pot face lucruri și că am nevoie să fiu văzută, nu doar să stau acolo într-un colț, nu vă uitați la mine, eu nu sunt, nu exist.
În al doilea an am început să iau medalii - medalii de bronz iar în al treilea an am mai luat și o medalie de argint. Ce să zic: o bucurie, e un entuziasm, să fiu acolo pe podium printre primii trei… e entuziasm, e bucurie.”

Părinții mei au descoperit, de când eram mică-mică, au descoperit la patru luni că eu nu urmăresc obiecte. M-au operat întâi la noi în județ, în Slatina și mi-au greșit operația. Eu m-am născut cu cataractă pe ambii ochi, cataractă congenitală. Ea se putea opera de atunci, și de atunci se putea opera bine, ușor. Înțeleg că era OK operația, că mama îmi zicea că tot făcea cu o căciuliță și vedea că întorc ochiul după căciuliță, că… Dar nu știu ce s-a întâmplat după operație, m-au… ea zice că medicii au vrut să verifice dacă e bine, dacă sunt bine, și m-au forțat și am început să plâng și mi-a crescut tensiunea oculară și ochiul drept este dezorganizat, glob dezorganizat, am făcut glaucom atunci. Apoi pentru ochiul stâng m-am operat la București și mi-a reușit și văd 10%, așa, cu ochelari cu tot.
Așa a fost de la început, odată ce m-am născut așa. Și atunci nu știu, a trebuit să fac totul diferit față de frații mei. Eu eram și fată, fiind singura fată între patru băieți, eram protejată oricum, și că aveam deficiența respectivă, și că sunt fată. Și cumva m-am născut ambițioasă așa, nu-mi plăcea că sunt protejata casei, neapărat, voiam să fac și eu ce fac ei.
Și, în fine, am făcut grădinița în sat. A fost un pic dificil, pentru că educatoarele nu au avut așa caz la grădiniță acolo. Și a fost… a fost bine oricum, toată experiența a fost ok. Apoi școala am făcut-o departe de casă. Eu sunt din județul Olt, iar școala am făcut-o în Buzău, părinții mei au ales așa pentru că au zis că mama mea e din Bacău, și au zis când ne ducem la mamaie, trecem și pe la tine, dar cum la mamaie se duceau rar, nici pe la mine… Dar mergeam acasă în vacanțe, nu rămâneam la școală.
Și, crescând așa, printre copiii cu deficiență ca și mine, mi-a fost… cred că mi-a fost mai ușor decât să fi..
De acasă, mama m-a pregătit: Mamă, dacă găsești… dacă vezi pe cineva care nu se descurcă ajută-i, fă-le, așa… Și la școală am fost prostuță, pentru că am avut parte și de bullying. Atunci nu se știa de bullying. Dar pentru că de acasă educația a fost așa, să ajut, să fiu… ea nu voia să fiu fraierită, dar am fost fraierită pe acolo. Dar oricum, aia a fost așa, a fost o perioadă așa doar.
Dar așa, nu știu, școala a fost ok, că am învățat în sistemul, în alfabetul Braille, aveam chiar și profesori nevăzători și atunci știau mult mai bine să ne explice, pentru că știau ei pentru ei și atunci puteau să ne arate și nouă cum ar trebui să facem lucrurile.
Am terminat cele 12 clase la Buzău. Am continuat în București o postliceală pentru asistentă balneo-fizio-kinetoterapie și lucrez în masaj de recuperare. Acum vreo trei ani și ceva, am început al patrulea an, mi-am zis: Hai să fac și ceva pentru mine, nu doar muncă și muncă, că mă afundasem cumva, lucram și extra, și serviciu și extra, și am zis: OK, hai să fac și ceva pentru mine. Și am ales să fac sport.
Sport - escaladă. Știam de o sală de escaladă unde primesc persoane cu dizabilități și m-am dus. Am zis hai că mă duc de două ori pe săptămână. M-am ținut așa cred că vreo două luni, apoi am zis eu: gata, vin de trei ori pe săptămână, că e prea frumos și îmi era greu să rezist, pentru că plecam de la sală, făceam poate un traseu, două care nu-mi ieșeau și rămâneam cu gândul la ele. Că puteam să fac asta, dar dacă aș face altă variantă? Și am zis: gata, hai că vin de trei ori peste săptămână să fie… adică să fiu mulțumită de antrenament.
Și cu timpul, au văzut că sunt serioasă, că vreau și că sunt ambițioasă și m-au întrebat: n-ai vrea să vii, să faci parte din lotul național de Paraclimbing? Și eu: ce vorbiți, mă? Eu am început să fac sport la… aveam 30 de ani. Eu nu făcusem niciun sport de performanță până atunci. Am fost activă tot timpul, dar nu sport de performanță. Și știam ce implică și zic: Lluați, mă copiii ăia mici, eu… mă luați la seniori, dacă aveți ceva, eu n-am… nu mă văd să fac sport de performanță. Dar dacă au insistat, am zis bine, atunci voi mă vedeți mai bine din exterior, hai că facem să fie bine.
Și am participat chiar în același an în care am început escalada. Am început în februarie și prin iunie am fost la prima competiție. Am luat medalie, dar am luat puțin mai târziu. În anul ăla, am mai mers la alte competiții, nu am ieșit la toate pe ultimul loc, fiind primul an, prima pregătire, primele competiții au fost mai mult de emoții, de… totul a fost așa, un entuziasm, cu adrenalină, cu tot ce implică asta.
Și din al doilea an… da, în al doilea an am început să iau medalii - medalii de bronz iar în al treilea an am mai luat și o medalie de argint. Ce să zic: o bucurie, e un entuziasm, e… să fiu acolo pe podium cu… nu știu, printre primii trei… e entuziasm, e bucurie.
Încă ne pregătim pentru 2028, pentru Olimpiadă, dar vom vedea asta, rămâne de văzut.
Ce să zic, mi-a schimbat așa… până să ajung la escaladă mă vedeam așa, mă vedeam încă neînsemnată și protejata casei și că nu fac ceva important. Sportul m-a ajutat să-mi văd… să mă văd că sunt totuși importantă pentru mine, în primul rând, că pot face lucruri și că am nevoie să fiu văzută, nu doar să stau acolo într-un colț, nu vă uitați la mine, eu nu sunt, nu exist.
M-a ajutat și echipa foarte mult, că mă încurajau. La începuturi, le spuneam: Eh, dar după ce că mă descurc greu, că nu le văd bine prizele, că nu știu, că… deși ambițioasă eram doar că nu vedeam eu tot ce fac și vedeau cei din jur și și m-au încurajat tot timpul.
În general, nu văd detaliile și prin comparație la cum îmi explică cei din jur care văd și cât văd eu, nu știu, câteodată mă bucur că nu văd detaliile așa. Îmi mai spun la serviciu colegii: ai văzut? Nu știu acuma adică trebuie spus sau nu, dar îmi spun de o pacientă că se uită nu știu cum. Și eu zic: Păi, poate se uită, dar… sau o altă glumă: îmi zice un coleg: Mamă, dacă aveam corpul tău, aveam numai admiratori. Zic: cred că am și eu dar nu-mi spune nimeni, pentru că nu-i văd.
Da, nu știu, m-a făcut să iau viața așa cum este și fără prea multe detalii și poate că mă ajută, poate că nu, dar eu zic că mă ajută. Eu așa am impresia că mă ajută. Când am nevoie de ceva anume, nu știu, să merg undeva sau să semnez ceva, da iau pe cineva cu mine ca să pot să fac detaliile pe care eu nu pot să le fac. Dar altfel nu mă deranjează așa de tare, e ceva normal pentru mine, e… asta este, nici nu știu cum ar fi să fie mai bine. Mai rău cred că aș putea să văd dar mai bine nu știu cum ar putea fi și e perfect așa cum e.
M-a ajutat tare mult escalada și mă ajută în continuare. Da, știu că se poate și că atunci când povestesc și altora văd pe ei că îi încurajez, văd pe fețele lor că îi încurajez și pe ei și îmi place asta - să fiu un om care încurajează.

“Climbing changed my life. Before, I still felt insignificant, like the “protected” one, and that I wasn’t doing anything meaningful. But climbing helped me see that I am important, that I can do things, and that I deserve to be noticed, not just sit in a corner, invisible. In my second year, I started winning bronze medals, and in my third year, I even won a silver medal. Being on the podium, among the top three, was pure joy and excitement.”

My parents discovered from when I was very little—when I was four months old—that I didn’t track objects. They operated on me first in our county, in Slatina, and they messed up the surgery. I was born with cataracts in both eyes, congenital cataracts. It could have been operated on back then, and even then it was an easy, straightforward operation. I understand that the operation was supposed to be okay, since my mom said she used to hold a little hat in front of me, and I would follow it with my eyes. But something happened after the surgery—they wanted to check if everything was alright, and they forced my eyes open, which made me cry. My intraocular pressure went up, and my right eye was damaged; the globe became disorganized, and I developed glaucoma. Later, I had surgery for my left eye in Bucharest, and it was successful, so now I see 10% with glasses.
That’s how it started, right from birth. I had to do things differently from my brothers. I was the only girl among four boys, so I was protected anyway, both because I was a girl and because I had this impairment. But I was born with ambition—I didn’t like being the “protected” one, I wanted to do what they did.
I went to kindergarten in the village. It was a bit difficult because the teachers weren’t used to children with visual impairments there. But it was a good experience overall. I did my schooling far from home. I’m from Olt County, but I studied in Buzău. My parents chose that because my mom’s from Bacău, so they figured they could visit me when they went to see my grandmother. But they didn’t go very often to see my grandmother, and so… But I did return home during the holidays.
Growing up among other children with similar disabilities was probably easier than if I’d been in a typical school. My mom prepared me for it: “If you see someone struggling, help them.” I was kind of naive at school, though, and I faced bullying, which wasn’t really recognized as a concept back then. But because I was taught to be helpful and kind, I let myself be taken advantage of a bit. That was just a phase, though.
School was good. I learned Braille, and we even had blind teachers who really knew how to explain things to us, because they knew how to explain things for themselves. I finished 12th grade in Buzău, then went to a post-secondary school in Bucharest for physical therapy assistance and now work in recovery massage.
Around three years ago, I decided I needed to do something for myself, not just work. I decided to start a sport: climbing. I knew about a gym that accepted people with disabilities, so I went and started going twice a week. After a couple of months, I started going three times a week because I loved it and couldn’t resist—if I couldn’t finish a route, I’d think about it all day, considering other approaches.
As time passed, they saw I was serious, ambitious, and they asked if I’d join the national paraclimbing team. I was shocked—I was 30 and had never done a competitive sport before. But they insisted, saying they could see my potential, so I agreed.
That same year, I went to my first competition, just months after starting. I didn’t place last every time, but the initial competitions were more about getting used to everything and feeling the thrill and adrenaline of it. In my second year, I started winning bronze medals, and in my third year, I even won a silver medal. Being on the podium, among the top three, was pure joy and excitement.
We’re now preparing for 2028, for the Olympics, but we’ll see how that goes.
Climbing changed my life. Before, I still felt insignificant, like the “protected” one, and that I wasn’t doing anything meaningful. But climbing helped me see that I am important, that I can do things, and that I deserve to be noticed, not just sit in a corner, invisible.
My team was a huge support, always encouraging me. At first, I’d say things like, “Oh, but it’s hard because I can’t see the holds well.” I was ambitious but didn’t fully see my own potential—my teammates did. They’ve always encouraged me.
Generally, I don’t see details, and sometimes I’m glad. My coworkers sometimes point things out, like for example they tell me about a client: did you see how she was looking at you? And I say, no, I didn’t and I prefer it this way—it’s normal for me; I wouldn’t know how it feels to see things better. I take life as it comes, without stressing over details, and I think that helps me.
Climbing has helped me so much, and it still does. I know that what I share inspires others—I see it in their faces when I talk, and I love that. I love being someone who encourages others.